Prima rebeliune a Rusiei din secolul XXI în vara anului 2023 și istoria social-revoluționarilor de atunci

La sfârșitul lunii iunie 2023, Rusia a devenit martora primei sale rebeliuni armate din secolul XXI. Forțele grupului Wagner, conduse de Evgheni Prigojin, au avansat constant spre Moscova, doar pentru a se retrage brusc la câteva sute de kilometri de capitală. Potrivit digi24.ro, un incident similar a avut loc în vara anului 1918, când social-revolutionarii revoluționari, nemulțumiți de Tratatul de la Brest-Litovsk, au lansat o revoltă care aproape avea să răstoarne regimul bolșevic, oprindu-se la doar câteva sute de metri de Kremlin, care era apărat doar de o mică garnizoană de puscasi letoni.

Istoricii notează că, în ciuda potențialului revoltărilor sociale din trecut, lipsa unui lider puternic a împiedicat reușita acelor încercări. În 1918, social-revolutionarii de stânga aveau o poziție substanțială în guvernul sovietic, condus în mare parte de bolșevici, iar Viaceslav Aleksandrovici, membru al social-revoluționarilor de stânga, era al doilea comandant al Cheka, având autoritatea de a semna documente și de a emite ordine în numele lui Felix Dzerjinski, conducătorul comisariatului.

La timpul acela, însă, cooperarea dintre bolșevici și social-revoluționari de stânga s-a diminuat rapid, aceștia din urmă votând împotriva Tratatului de la Brest-Litovsk, care ceda controlul Rusiei asupra mai multor teritorii în schimbul păcii pe frontul de Est al Primului Război Mondial. În semn de protest, ei și-au retras sprijinul din guvern, dar au păstrat poziții de putere în arsenalele statului, inclusiv în cadrul Cheka. Pe fondul politicilor interne tot mai represive, social-revoluționarii de stânga au devenit tot mai vocali, cerând reluarea războiului cu Germania, sperând că o victorie asupra Berlinului ar declanșa o revoluție în Germania, care ar putea salva Rusia.

Conform declarațiilor din cadrul celui de-al cincelea congres al sovietelor, convocat pe 4 iulie 1918, aceștia au cerut o ruptură totală cu Germania și o declarație de război, acuzând guvernul sovietic că era „lacheii imperialismului german”. Totuși, repede s-a dovedit că aceste revendicări aveau să eșueze. Repartizarea proporțională a reprezentanților la congres le-a oferit bolșevicilor majoritatea decisivă, 773 de delegați față de doar 353 ai social-revoluționarilor de stânga. Astfel, social-revoluționarii de stânga au planificat asasinarea ambasadorului Germaniei la Moscova, Wilhelm von Mirbach, considerând că aceasta ar declanșa o reacție dură din partea Berlinului. Opțiunea a fost încredințată socialist-revoluțarului de stânga Iakov Blumkin, care, împreună cu Nikolai Andreev, a reușit să-l împuște pe ambasador în dimineața zilei de 6 iulie.

„Totalitatea acțiunilor lor au fost destinate să distrugă relațiile fragile dintre Moscova și Berlin și să provoace un conflict internațional”, menționează istoricul Richard Pipes. La scurt timp după atentat, social-revoluționarii de stânga s-au mobilizat pentru a prelua controlul asupra mai multor instituții esențiale, cum ar fi posta, telegraful și telefonul, proclamând „eliberarea poporului rus de Mirbach”. Cu toate acestea, în interiorul armatei, majoritatea unităților s-au arătat reticente sau neutre, iar unele au refuzat explicit să lupte împotriva rebelilor, ceea ce a limitat grav eficiența lor.

Puscasii letoni, de exemplu, aveau o capacitate limitată de a-L sprijini pe regim, multe dintre unități fiind în cele din urmă inerte sau indecise. Joachim Vatetis, comandantul diviziei de puscasi letoni, și-a exprimat ulterior regretul că nu au reușit să ia Kremlinul, arătând cât de fragilă era situația cu doar 4% din garnizoană loială bolșevicilor. În ciuda ezitării în privința intervenției, Lenin a fost foarte îngrijorat de contactele secrete ale lui Vatetis cu germanii, tema fiind motivul suspiciunilor și neîncrederii constante.

Chiar dacă inițial a ezitat, Lenin a ordonat în cele din urmă represiunea, iar artileria a fost folosită cu succes pentru a dispersa rebeliunea. Eduard Berzin, viitor arhitect al sistemului Gulag, a plasat tunuri cu foc direct asupra sediului social-revoluționarilor, iar după o serie de focuri, aproape 300 de rebeli au fugit către suburbiile Moscovei și s-au predat ulterior. Astfel, după doar câteva ore de lupte intense, controlul asupra Moscovei a fost restabilit, iar ultimele focare de rezistență au fost zdrobite până în după-amiaza zilei de 7 iulie.

Potrivit istoricului Richard Pipes, acea acțiune a fost una dintre cele mai rapide și eficiente represalii împotriva unei revolte cu potențial major de schimbare, pictând o imagine clară a fragilității și a capacității de constrângere a regimului bolșevic. Starea de nemulțumire a social-revoluționarilor de stânga, precum și relațiile tensionate între diferitele grupări, au fost factori importanți în această evoluție.

După eșuarea revoltăi, lidera Partidului Socialist-Revoluționar de Stânga, Maria Spiridonova, a declarat că scopul lor nu fusese preluarea puterii, ci doar manifestarea unui act de terorism internațional ca protest împotriva brutalităților regimului bolșevic. Acest eveniment istoric a demonstrated, în mod clar, că în Rusia anului 1918, diferența dintre o revoluție și o reacție violentă era extrem de subțire.